Scurt istoric despre scleroza multiplă
Scleroza multiplă a fost identificată pentru prima dată în 1868. Aflați mai multe despre istoria de peste 150 de ani a sclerozei multiple.
Prima descriere documentată a sclerozei multiple (SM) datează din secolul al XIV-lea, dar, oficial, cel care a identificat în premieră boala în 1868, a fost un profesor francez pe nume Jean-Martin Charcot, recunoscut astăzi ca ”părintele neurologiei”.
Charcot a studiat cu atenție cazul unei tinere paciente, care prezenta un tremor ciudat, vorbire împleticită și mișcări anormale ale ochilor, fără a reuși să găsească însă, un tratament. După decesul pacientei, la autopsie, profesorul a descoperit la nivelul creierului plăcile caracteristice pentru SM, pe care le-a asociat cu simptomele observate1.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au acumulat și alte observații: boala părea să se manifeste diferit de la un pacient la altul, era mai frecventă în rândul femeilor și nu era moștenită direct2.
Progrese tehnologice
Secolul al XX-lea a adus progrese în tehnologie care au permis studierea în detaliu a țesutului cerebral la pacienți cu SM. Astfel, în 1916, un patolog scoțian, Dr. James Dawson, a descris inflamația din jurul vaselor sanguine și distrugerea mielinei, observate la nivelul creierului afectat de SM – fundamentale și astăzi pentru modul în care este înțeleasă boala3.
Se consideră că mielina (teaca protectoare care înconjoară fibrele nervilor) a fost descoperită de un medic german, Rudolf Virchow, în 1854. Modul în care SM afectează organismul a fost mai bine înțeles abia în 1928, când un neurocercetător spaniol, Pio del Rio Hortega, a descoperit oligodendrocitele (celulele care generează mielina)5.
În 1925, Lordul Edgar Douglas Adrian a descoperit că mielina este implicată în conducerea impulsurilor nervoase și a demonstrat că orice distrugere a mielinei înseamnă o întrerupere a transmiterii impulsurilor electrice, ceea ce explică simptomele SM3. În anii 1930, Dr. Thomas Rivers de la Institutul Rockefeller din New York a demonstrat că simptomele de SM pot fi reproduse atunci când sistemul imunitar atacă mielina3.
Progrese legate de tratament
Până la începutul anilor 1990, tratamentul în SM consta în cea mai mare parte, în gestionarea simptomelor. Apoi, în 1993, s-a înregistrat un progres crucial odată cu aprobarea primei terapii de modificare a evoluției bolii (DMT) pentru persoanele cu SM3.
Pentru persoanele care trăiesc cu boala, perspectivele sunt cu siguranță mai bune, datorită acestor noi terapii, atât din punct de vedere al controlului bolii, cât și din punct de vedere al impactului bolii3.
Noi cunoștințe în evaluarea SM
Studiind imunologia SM, Dr. Elvin Kabat de la Universitatea Columbia din SUA a observat în 1947 că, în cazul persoanelor cu SM, lichidul cefalorahidian (fluidul prezent la nivelul creierului și coloanei vertebrale) conține anumite proteine. Această descoperire a condus la aplicarea testării prin puncție lombară, o procedură care este încă utilizată pentru evaluarea SM6.
Tehnici imagistice în SM
În anii 1960, au început să apară tehnici imagistice pentru SM, iar un deceniu mai târziu, radiologii au început să utilizeze scanările prin tomografie computerizată (CT) pentru a genera imagini ale creierului, lucru imposibil până atunci, în cazul pacienților încă în viață. La sfârșitul anilor 1970, scanările CT au deschis calea către imagistica prin rezonanță magnetică (IRM), care reproducea imagini mai detaliate ale interiorului corpului, inclusiv ale creierului7, 8.
Modul în care înțelegem SM este în continuă evoluție, iar odată cu progresele în imunologie (știința care studiază sistemul imunitar), epidemiologie (studiul distribuției bolilor în rândul populației) și genetică (studiul genelor și al eredității), ne putem apropia de găsirea unui tratament curativ în SM.
